Scriu din nou despre Academia Română. Acum, când dau curgere acestor rânduri, nu ştiu ce va fi joi, 19 decembrie 2013 în Aula celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al Ţării, la Şedinţa Festivă în care vor fi decernate Premiile şi celelalte titluri de onoare. Dar simt un aer proaspăt care îmi spune că această incintă e salvată de la derapaje.

Simt că acest an, 2013, a consolidat Relaţia Maramureşului cu Academia Română. Simt că în acest spaţiu elitist de activitate se împleteşte minunat democraţia, noocraţia şi meritocraţia. Democraţia, prin sistemul de lucru ce presupune că toate deciziile mari sunt supuse votului.

În Biroul Prezidiului, în Prezidiu, în Adunarea Generală. Noocraţia, în sensul în care a definit-o cel mai bine pentru Români Camil Petrescu, este la ea acasă. „Conducerea de către cei inteligenţi” într-o organizaţie din care fac parte doar cei foarte inteligenţi e ceva firesc. Iar meritocraţia, atât de clamată în ultima vreme, este în Academia Română principiu fundamental.

Pe cale de consecinţă, mă aştept ca la final de an 2013, dinspre Academia Română să sosească veşti „de bine”. Să se audă ecourile „bunelor zidiri”, ale acelor „construcţii de suflet” care consolidează demiurgicul din noi. Căci pot fi opere „docte” nu doar cărţile, ci şi „distilatele” temeinicite, care pun în valoare raţiunea arcuită peste piscuri de performanţe.

Cunoaşterea ascensională se individualizează în multiple forme de practică a cunoaşterii, iar instituţiile de cunoaştere, în frunte cu Academia Română, sunt convertite, în ultimul timp, tot mai fidel, unui filon naţional-patriotic autentic, ceea ce aduce o stare de satisfacţie, dar şi patos în plus şi savoare intelectuală.

Când Dumneavoastră citiţi aceste rânduri probabil că ştiţi deja concretul lucrurilor din „joia academică” a lui 2013. Eu, cu fior de emoţi