„Inside Llewyn Davis“ este unul dintre cele mai reuşite filme ale fraţilor (Joel & Ethan) Coen de multă vreme şi, practic, o reîntoarcere a lor la vâna creativă din care s-au născut un „Barton Fink“ (1991), „Marele Lebowski“ /„The Big Lebowski“ (1998) sau „Marea hoinăreală“ / „O Brother, Where Art Thou?“ (2000).
Între timp, cei doi autori americani au devenit mult mai mainstream, odată cu filme ca „No Country for Old Men“ / „Nu există ţară pentru bătrâni“ (4 premii Oscar în 2008) şi „Adevăratul curaj“ / „True Grit“ (10 nominalizări la Oscar în 2011). Deşi nici acestea nu sunt deloc rele, mulţi „îndrăgostiţi“ de fraţii Coen preferă filmografia lor anterioară şi stilul unic – combinaţie de umor negru, situaţii absurde şi subversiune narativă – care i-a consacrat.
„Inside Llewyn Davis“ intră pe piaţă deja aureolat de o distincţie importantă: Marele Premiu al juriului câştigat la ediţia din această primăvară a Festivalului de la Cannes. Datorită Asociaţiei Macondo, filmul a avut premiera în România chiar înaintea celei americane propriu-zise, care a avut loc pe 20 decembrie.
Omagiu folkului
Cu acest film, Joel şi Ethan Coen realizează pentru muzica folk ceea ce au făcut, în „Marea hoinăreală“, pentru muzica blues americană, aşa cum era ea la modă în anii ’30 ai secolului trecut, când este plasată acţiunea acelui film. Şi aici este vorba mai degrabă de un proto-folk, în sensul modern al termenului, adică de acea scenă formidabilă care era Greenwich Village-ul newyorkez (cartier al Manhattan-ului) la începutul anilor ’60.
Este un creuzet artistic de o maximă creativitate, din a cărui efervescenţă a ieşit un Bob Dylan – cel care, practic, a creat, prin cântecele sale folk, un nou gen muzical –, ulterior şi alţi artişti importanţi. De fapt, acest lucru este sugerat de autori atunci când, spre finalul filmului, în cafeneaua în jurul căreia s-a ce
