Bucuria Sărbătorilor se prelungeşte, a treia zi după Crăciun, cu sărbătoarea Sf. Arhidiacon Ştefan. Deşi multora li se pare că avem încă un prilej de ghiftuială stomacală şi de petrecere cu distracţie, lucrurile sunt mult mai profunde. Cinstim pe primul martir, ucis în lupta sa cu nedreptatea acestei lumi, ceea ce ne învaţă că libertatea interioară se câştigă uneori chiar cu preţul vieţii. Căci creştinism fără martiraj, nu prea se poate.

Sf. Ştefan este primul martir al Bisericii, dacă exceptăm faptul că primul ucis pe nedrept este Însuşi Capul Ei, Hristos. Cum însă sfinţenia martirajului presupune nu doar uciderea pe nedrept, ci şi sfinţenia idealurilor sau a mărturiei pentru care se pătimeşte, nu putem lua în calcul uciderea idealurilor. Hristos, Cel ce de la începutul vieţii Sale omeneşti a stârnit în regele Irod, fără a dori, duşmănia şi crima unei lumi corupte, într-un final îşi va da viaţa asemenea unui martir, dar El însuşi rămâne izvorul Vieţii.

Martirajul este prezent în discursul public al Mântuitorului ca o stare firească a vieţii creştine. El spune că, în lume, creştinii vor avea necazuri; că vor fi prigoniţi pe nedrept, asemenea Lui; că martirajul porneşte din mândria şi ura prigonitorilor, care nu concep, în conştiinţa lor, a fi deranjaţi de nimeni şi de nimic supărător. De fapt, aceasta este una din multiplele cauze pentru care mulţi urăsc pe Dumnezeu (unii comentează furibund şi jignitor chiar pe forumul de aici): sentimentul de mustrare interioară ce, din orgoliu, nu poate fi depăşit. Certarea şi mustrarea imoralităţilor, care ar trebui să mobilizeze spre îndreptare, devin, fără voia lor, stimulente ale urii. Iar responsabilă pentru aceasta este lipsa de cunoaştere şi trăire duhovnicească: „Cel neînvăţat nu-l va iubi pe cel care-l ceartă şi nici nu se va aduna laolaltă cu înţelepţii.”

Dar poate că cea mai frumoasă definiţie a martir