N-am avut timp de aşa ceva. În toamna acestui an, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Albert Camus. Toată atenţia ne era confiscată de Ponta. Aşa am ratat şi trecuta celebrare Camus.
La începutul anului 2010 (50 de ani de la moartea sa), eram cu totul absorbiţi de formarea noului guvern Boc, după ce Băsescu cîştigase al doilea mandat. Cine avea timp de Camus atunci? Cine a avut timp de Camus acum? Să uiţi de Camus pentru că îţi ocupă mintea mai întîi Boc şi apoi Ponta – a absurd, nu-i aşa? Dar asta păţim. Şi nu e vina lor!
În 2010, notam două texte de evocare a lui Camus, apărute în presa culturală românească. Unul de Vladimir Tismăneanu (în EVZ) şi altul de Radu Cosaşu (în Dilema Veche). Amîndoi îl preţuiesc mult pe autorul Ciumei. Pentru aceleaşi motive. Diferă, doar, nuanţele – fiecare înţelegînd diferit plasamentul lui Camus ulterior rupturii de Sartre (1952). V. Tismăneanu îl admiră pe Camus pentru curajul intelectual de a denunţa Gulagul şi procesele staliniste în vremea în care aceste orori se petreceau şi puţini aveau curajul să spună pe şleau ce se întîmplă. Acest anti-comunism camusian îi place lui Tismăneanu.
După ce luptase direct, riscîndu-şi viaţa, împotriva nazismului, Camus se ridica cu vigoare împotriva comunismului. Consecvenţa morală – examenul pe care îl picăm toţi – a fost trecut admirabil de Camus. El era un anti-totalitar de cea mai bună extracţie, fără nici o îndoială. Pentru Radu Cosaşu, anti-comunismul nu-l rupe deloc pe Camus de stînga politică. Dimpotrivă, Camus este cea mai bună dovadă că o stîngă anti-comunistă are sens şi e posibilă. Pentru noi, în România, e greu de înţeles aşa ceva.
De aceea, printre intelectualii noştri, înţelegerea plasamentului lui Camus de după Sartre este mai aproape de ideea "a fost comunist, a văzut ce înseamnă asta, s-a desprins şi a denunţat". Cum România nu a avut vreodată o stîn
