În urmă cu ani buni, am scris “o poveste” despre sculptorul Ştefan Călărăşanu, poveste la care personajul meu principal şi-a adus un important aport. Astăzi, de ziua Sfântului Ştefan, sculptorul şi-ar fi deschis uşa casei ca să-i poată intra pe ea prieteni, cunoscuţi, amici, admiratori, curioşi. Aşa făcea an de an, în 27 decembrie. Doar că astăzi, Ştefan nu mai e printre noi. Dar uşa tot i-o vom deschide, cei care i-am fost prieteni. Eu, publicând mai jos povestea sa.
Pe Ştefan Călărăşanu l-am cunoscut în 1995, în oraşul în care ne-am născut amândoi, şi nu pot să uit nici astăzi uriaşa sa palmă care a strâns-o, în semn de salut, pe a mea. Degetele sale – nişte ţevi de tun, în miniatură, întrerupte, din când în când, de noduri imposibil de dezlegat chiar şi de lanţul de la drujbă sau de dălţile care au trecut de câteva ori peste ele. Forţa pe care o emana Călărăşanu atunci doar prin simpla sa prezenţă s-a păstrat până astăzi, ca o aură. Autenticitatea omului care e Ştefan se transmite, prin mâini, probabil, şi lemnului despre care artistul vorbeşte astfel: “Lemnul are o savoare, o conduită şi, culmea, o stare împărătească. E drept, e frumos, nu poţi să nu-l iubeşti. Eu nu am încercat niciodată să fraudez un lemn. Un copac tânăr este rezistent, este amabil, este ofertant, precum un om tânăr. Dar un copac de 200 de ani îţi oferă carne”.
Ştefan a fost elev la Şcoala de artă plastică din Severin şi desena cu o mare dexteritate. La liceu a lăsat-o mai moale cu arta, fiind cuprins de-ale adolescenţei valuri. “Pe la 16-17 ani m-am apucat de fumat. Săream pe fereastră noaptea şi mergeam în centrul Severinului, unde mă întâlneam cu prietenii. Fumam până spre dimineaţă, când începea să ne usture limba. Mă întorceam acasă, tiptil, intram pe fereastră şi mai apucam să dorm două-trei ore. Cucăiam la şcoală într-una. Într-o noapte, m-am întors în cameră, tot pe geam,
