Din vremea romanilor, s-a spus că Herodot este „părintele istoriei” iar în vremea noastră că subiectul scrierilor sale era conflictul implacabil dintre Est şi Vest. Revoluţia Română a fost într-adevăr expresia conflictului între dictaturile din Est şi democraţia din Vest. Între adevărul lumii reale şi normale şi nepotolita căutare a libertăţii, noi nu am avut de ales altceva decât revolta.

Constantin Noica urmărind să explice deosebirea din rostirea românească a sinelui de sine face apel la poezia eminesciană „Replici”, care mi-a dat la rându-mi o cheie de înţelegere a trăirilor şi faptelor Revoluţiei. Iubita îi spune poetului: „Eu sunt un haos, tu o lumină”, iar poetul îi răspunde: „Eu sunt un geniu, tu o problemă”. Sinele este expresia conştiinţei umane profunde care proiectează lumină în întunericul sinei, adică a haosului. Întunericul, adică noaptea comunistă era încărcată de mulţimea vieţilor înlănţuite iar lumina atât de mult aşteptată nu era altceva decât libertatea.

Revoluţia Română a fost genială, imediat eliberatoare, însă au urmat firesc, problemele, plata pentru înrobirile de zeci de ani ale gândirii, economiei şi relaţiilor dintre oameni. Citind acum „Omul revoltat” a lui Albert Camus, ne-am luminat (a câta oară?) de puterea marilor scriitori de a înţelege şi descrie omul: „În orice revoltă se află o adeziune totală şi instantanee a omului la o anumită parte din el însuşi.” Acea parte e libertatea. “Această parte pe care el voia să-i fie respectată, el o pune mai presus de orice şi este binele suprem... Mai bine să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi.” Nimic nu găsesc altceva să exprime mai exact trăirile noastre, a camarazilor de la baricadă, decât aceste cuvinte. Camus duce explicaţia până la aflarea raţiunii din actul de revoltă:

“Dacă individul, într-adevăr, acceptă să moară şi chiar moare în revoltă, el arată prin aceasta