Imperceptibil, vremurile trec. Într-o cotidiană, omeneasca trăire a prezentului esenţialul, de cele mai multe ori, ne scapă. Plângem zilnic viaţa de criză, fără să fi simţit vreodată nenorocirea adevărată. Uităm că trăim cea mai lungă perioadă de pace a istoriei noastre. Prin urmare avem, nici mai mult nici mai puţin, exact viaţa făurită de noi, singura pe care o merităm.

Tot căutând vinovatul răului din afară, îl uitam pe cel dinlăuntru, fie el la nivel comunitar sau personal. Unul dintre cele mai mari rele este ingratitudinea faţă de darurile moştenite. Rememorând clipe ale istoriei Iaşului se cuvin colinde, măcar din când în când, pentru dăruitori. Se cuvine o învăţătură din faptele lor, astfel încât, la rândul nostru, să ajutăm după putinţă şi voinţă, la înnobilarea fiinţei Iaşului. Acum şi peste veacuri.

Primul colind e pentru înaintemergătorii întemeietorilor. Cineva puternic şi inspirat a ales un loc pentru Iaşi, pe atunci un paradis natural din coline, păduri şi ape. Locul e însăşi inima cetăţii de azi întronată de Palatul Culturii. Nu ştim cine este acel inspirat, dar îi suntem datori. S-ar cuveni să ridicăm un monument al întemeietorului necunoscut la chip şi nume, dar cunoscut prin fapte. Iar în fragranţa amintirii n-ar fi rău să readucem spaţiul natural la întruchiparea paradisiacă de la începuturi.

Al doilea colind e pentru voievozii Moldovei, constructori, începând cu Alexandru cel Bun, ai curţilor domneşti. Intrat în atenţia lor oraşul nostru a capătat frumuseţi, ctitorii născute din vrednicia oamenilor. Ele sunt, de fiecare dată, în armonie pregnantă cu frumuseţile naturale dăruite de Dumnezeu. N-ar fi rău ca şi astăzi, cei în stare, sa-şi asume dimensiunea de ctitori. Şi facem aici o distincţie. Investitorul este interesat doar de eficienţa financiară a unei investiţii, în timp ce ctitorul îşi asumă şi o perspectivă culturală ce