Într-o Românie în care statul de drept a traversat canionul pe un fir aţă în 2012 şi 2013, puţine evenimente ar fi putut avea valoarea de simbol pe care o dobândeşte condamnarea, pentru păcatul plagiatului, a publicistului George Stanca.

Practic, la capătul a doi ani de deşert şi în faţa unui 2014 brăzdat de spectrul a numeroase falii, decizia instanţei în cazul Stanca ne spune multe şi despre cine suntem, şi despre cine nu. Tebuie doar pusă în context.

Iar asta e foarte simplu.

Pe de o parte, România este ţara în care Victor Ponta, un tânăr jurist cu proptele politice ale căror origini merită cercetate şi de istoricii de peste 20 de ani, rămâne în funcţia de premier chiar şi după ce plagiatul său este dovedit de cele mai prestigioase surse academice.

Mai mult, pata neagră de la CV-ul său de doctor în Drept nu constituie pentru distinsul Ponta o piedică fundamentală în calea ambiţiilor de a deveni numărul unu în stat, indiferent că din decembrie 2014 asta ar însemna o poziţie de preşedinte sau tot de premier.

Pe fondul tăcerii de mormânt a societăţii, ruptura dintre moral şi penal rămâne principala sursă de profit a liderului PSD.

Pe de altă parte, aceeaşi Românie care pentru un plagiator e mumă, devine pentru altul ciumă. Publicistul George Stanca a fost condamnat recent la închisoare cu suspendare, iar asta după ce o a doua instanţă a menţinut o hotărâre similară a celei dintâi.

E drept, omul mai are o cale de atac, dar semnalul dat până acum de judecători este destul de limpede.

Pe deasupra, justificările la care a recurs împricinatul nu fac decât să potenţeze mizeria pe care a comis-o.

Punerea în oglindă a celor două situaţii nu vrea să ducă la victimizarea unuia şi incriminarea suplimentară a celuilalt, ci la o concluzie cu două tăişuri: România cu care intrăm în noul an este o ţară a posibilităţilor deschise.