Vreau să vă povestesc azi o chestie despre care ştiu sigur că nu o să vă intereseze şi o să-mi aducă vreo 4-5 likeuri de la unele doamne miloase şi pensionare, nefiind pomenit ceva aici despre Ponta, plagiate, căcărăi somnoroşi sau băsei agricultori. Nici nu o să-i fac reclamă pe pagina de Facebook a Academiei, să nu-mi iau dislikeuri câte nu pot eu să duc în perioada asta dificilă gastronomic. De când am deschis ochii asupra cărţilor şi filmelor m-a frapat pasiunea concetăţenilor mei pentru happy-enduri. Menţionez că evenimentul cu deschisul pomenit s-a petrecut timpuriu, fiind eu iniţiat într-ale alfabetului şi cititului anterior înscrierii la şcoală; mă laud că la vârsta de trei ani eram un fel de vedetă locală prin ograda bunicilor, ştiind “pe deasupra” şi după ureche 47 de poezii (câte una de fiecare bătălie a lui Ştefan, carevasăzică), unele întinzându-se pe maratonul a câtorva zeci de strofe. Mă simt dator să vă liniştesc: memoria capacitivă mi s-a retras încă de pe atunci în plină glorie, astăzi fiind în situaţia de a uita, câteodată, unde mi-am pus ochelarii şi de a-i găsi, după un toc de nervi, pe nas.

Revin la vremurile de aur ale ţinerii mele de minte şi rememorez întâmplările legate de prima lectură a unei cărţi, la glorioasa etate de 7 ani. Era o cărţulie conţinând o poveste pentru copii, a unui scriitor bosniac şi în care autorul ne plimba prin ţări uitate, în urmărirea celor doi pitici pe post de personaje principale: Sorel şi sora lui Fulguşoara. Pe scurt, după nişte peripeţii încântătoare la mintea mea de mic Vanghelie, nemernicul bosniac o omoară în final pe Fulguşoara, fără ca eu sau neatentul de Sorel să putem interveni salvator. Măi, adulţilor, Sorel ca Sorel, că era o fire mai aşa, pe tipologia ciobănelului pămpălău din Mioriţa, dar pe mine m-a enervat rău de tot faza cu finalul nefericit. După o scurtă repriză de boceală, cam cât a l