Stătea pe o bancă în parc și era atât de frumoasă încât toți bărbații întorceau capul după ea. Unii chiar își făceau drum să o mai vadă odată. Până când se ridica și începea să meargă. Atunci, bărbații întorceau capul în altă parte. Frumoasa abia mergea. Avea scleroză în plăci.

Aievea rămâne imaginea din parc, în ultima dintre dimineți. Cincisprezece ani și două zile. Cincisprezece ani de la căderea securii și încă douăzeci înainte petrecuți în proastă inocență. Ce mai înseamnă azi două mâini? Două picioare? Doi ochi verde talaz? Pierdut tot, pesemne, pe veci. Păr castaniu, tunsură șic, unghii mici, dinți arcuați printre buze din carne adevărată.

Inocent crești, ai ciudă pe un pistrui prost poziționat, mâine te uiți la șolduri și le-ar sta mai bine înguste, poimâine te iei la harță cu două kile pe cântar, ți-a zâmbit un băiat la facultate, trei luni mai târziu vă iubiți. Și te vrea. Și te cere. Și apoi, trei zile mai târziu, la masă la restaurant, în timp ce se uita la el brusc n-a mai văzut bine. Totul s-a făcut gri, ceață, era ca o beție lucidă fără euforia băutului. Lumea s-a împărțit în două feluri greu de împăcat. Dreapta și stânga. Înainte și după. Mai așteaptă o oră în fața cabinetului doctorului. Mai speră. Privește plimbatul tărgilor printre lifturi și respiră greața sudorii amestecate cu dezinfectant.

„Poate ar fi bine să facem un RMN”, zice arătarea în halat alb. „Ce se vede la RMN?”. Profesorii mormăie, învățăceii zburdă, îl transformă pe habar-n-am în criteriu de diagnostic. Ce bine e să fii de partea potrivită a halatului tu, dătătorule de vești, fi-ți-ar sănătatea la fel de lungă ca dunga buzunarului! Furie. Furie surdă. „De ce eu? De ce mie? Ce fac acum cu toți anii când mi s-a părut că voi trăi la fel, veșnic sau cel puțin până când n-am să mai fiu?”. Și nu mai e. Și ce-i de făcut? Diagnosticul se scurge ca lacrima printre mâini și-ar