Noţiunea de proprietate asupra propriei persoane fie nu are sens, fie, dacă totuşi ar putea avea vreunul, atunci fie nu ar fi vorba despre o proprietate dobândită natural, fie nu ar fi vorba despre una permisă din punct de vedere moral.

Cum săptămâna trecută am scris despre câteva probleme pe care le ridică libertarianismul (înţeles în principal ca anarho-capitalism), am decis să închei anul rămânând tot în zona filosofiei politice şi să mai zăbovesc puţin în preajma câtorva premise ale acestuia.

În Al doilea tratat despre guvernare (1688), filosoful englez John Locke elaborează, printre altele, două teze care vor face carieră. Prima este aceea că fiecare persoană este proprietarul ei înseşi. „Fiecare om este proprietarul propriei sale persoane” (every man has a property in his own person), spune el.

Cea de a doua este că fiecare om devine proprietar legitim al unor bunuri prin aceea că îşi amestecă munca cu respectivele bunuri. Dacă, de exemplu, o bucată de teren este nelucrată şi eu o folosesc pentru a cultiva pe ea cereale, îmi amestec munca cu respectiva parcelă de teren şi devin astfel proprietarul ei.

Cele două teze stau la baza unei teorii a proprietăţii - şi, prin extensie, a unei teorii a drepturilor care susţine că dreptul de proprietate este singurul drept veritabil al oamenilor, în sensul că toate celelalte drepturi sunt cumva reductibile la cel de proprietate, care derivă din proprietatea naturală a fiecăruia asupra propriei persoane.

Dar ce sens au cele două teze? Şi pot fi ele susţinute împreună? Pentru că dacă cel puţin una dintre ele nu are sens, sau dacă una dintre ele o contrazice pe cealaltă, nu mai putem construi, pe baza lor, o teorie a proprietăţii. Şi odată cu asta cade şi teza că dreptul de proprietate este un drept natural, cu un statut superior tuturor celorlalte drepturi.

1. Ce sens are noţiunea de propri