M-am trezit dimineaţă cu gândul că trebuie să vă destăinui ceva foarte important: Hans Christian Andersen a trecut şi prin părţile noastre. Se întâmpla în 1840. Domnitor al Valahiei era Alexandru D. Ghica (înainte de căimăcămie), aşezat în scaun printr-o înţelegere ruso-turcă.
Andersen venea cu un vapor de la Constantinopol – povestea întregului său periplu o găsiţi în ”Memoriile de călătorie în Grecia, Orient şi ţările dunărene” (”Bazarul unui poet”, Editura Univers, 2000. Traducere, prefaţă şi note de Grete Tartler).
Am transcris întregul pasaj, precum copiştii din Evul Mediu, ca să vă dăruiesc şi eu ceva - un motiv de reflecţie.
”Constanţa îmbie cu un ţărm jos, ale cărui coaste sunt pline de cochilii. Nu se vedea nici copac, nici tufiş. Doar câteva colibe fără ferestre, cu streşini plecate către pământ, încercuite de un gard de piatră. Un steag flutura în vânt, un grup de femei acoperite de văluri se holba la sosirea noastră.
Trecând printr-un foarte puternic curent marin, barca trase la ţărm, unde ne întâmpinară câţiva tătari gălăgioşi.
Cheiul era alcătuit dintr-o grămadă de bolovani, printre care lumea aruncase pământ amestecat cu iarbă, pentru a netezi locul. Casele de lemn păreau ridicate în cea mai mare grabă. Întregul ţărm părea prevestirea unui deşert în care abia ieri sau azi apăruseră locuinţe. Lucrurile noastre fură aruncate în nişte căruţe cu boi şi o pornirmăm către un han, destul de arătos dacă ţinem seama de împrejurimi; atrăgea în special prin curăţenie. Un cerdac acoperit ducea spre cea mai bună odaie, dată pasagerilor de la clasa întâi.
În timp ce era pregătită masa, am făcut o plimbare prin oraş.
În 1809, Constanţa fusese distrusă în întregime de ruşi – totul arăta încă de parcă această distrugere s-ar fi petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Case pricăjite, pe jumătate părăginite, alcătuiau s
