Înfiinţaţi de urgenţă Comitetul Internaţional Neolimpic, pentru că sportivii ieşeni au şanse mari de medalii la Neolimpiadă!

Numărul sportivilor ieşeni care participă la Jocurile Olimpice scade simţitor şi tendinţele nu se arată prea rozalii. Acum cinci ani, la Beijing am trăit prin performanţele unor tirişti cu ştaif, importaţi de CS Omega Tehnoton (laudă clubului condus de Maricel Popa!). Mai an, în ceţoasa Engliteră, puşcaşul Alin Moldoveanu a adus Iaşului primul titlu olimpic din istorie. Dar Alin, pe jumătate ieşean, pe jumătate bucureştean cu epoleţi, este de fapt, focşănean sadea. Ieşenii sadea au punctat pentru alte oraşe mai performante: trei sferturi din echipa de sabie erau ieşeni, formaţi de infatigabilul maestru de scrimă Iulian Biţucă. Dar reprezentau alte oraşe, în special Capitala, că (deh!) sunt condiţii mai bune. Amintitul maestru Biţucă n-a ascultat cântecul sirenelor de Dâmboviţa, a rămas la cele bâhlite de pe Bahlui şi a continuat să crească talente în proba de sabie. Talente pentru Bucureşti şi alte oraşe mai ochioase decât capitala Moldovei. Tot în anul de graţie 2012, am sclipit prin două canotoare-minune: Mihaela Petrila şi Irina Dorneanu. Ioan Lazariuc, descoperitorul acestor fete, a devenit antrenor federal, dar în fruntea Federaţiei de Canotaj a ajuns o legendă. Şi legendele trebuie ascultate pentru că legendele au întotdeauna dreptate. Mihaela a fost lăsată deoparte, iar Irina a activat în barca de opt plus unu, numai că a avut ghinionul că a nimerit peste partea nevăzută a legendei. Beijing 2008 a fost cel mai negru an din istoria canotajului olimpic românesc, pentru că legendara tanti Ţuca este fire sentimentală, iar tanti Geta şi tanti Viorica mai meritau o medalie în bogatul lor palmares. Mihaela (care nu este din Petrila, ci din Paşcaniul nostru) a părăsit urbea, Irina a rămas şi este una dintre puţinele sportive olimpice c