Au o vârstă şi nu se mai pot îngriji singuri. Nu vor să devină o povară pentru ai lor. S-au lăsat pe mâna altora. Au ales o variantă pe care mulţi o consideră degradantă. Nu este aşa! Bucuria de a trăi învinge slăbiciunile bătrâneţii. Sursa: RĂZVAN PETRESCU
Bătrânica stă aşezată, cuminte, pe marginea patului, de parcă n-ar vrea să mototolească pătura. "Vreau poză fără batic!", e cochetă femeia. Stă ca la coafor când o asistentă îi piaptănă părul alb, tuns băieţeşte. Nu prea mai aude, dar de văzut încă vede bine.
"Mă cheamă Maria Drăgan şi sunt din Dâmboviţa, comuna Ulieşti. Am fost telegrafistă la Poştă şi m-au detaşat la Ministerul de Externe. Lucram cu cifru la criptograme. Da’ n-am pensie mare!", vorbeşte tare doamna Maria. A împlinit 104 ani şi este cea mai mare dintre cei 30 de locatari ai comunităţii din Căminul pentru persoane vârstnice Acad. Nicolae Cajal, din Bucureşti.
O mai vizitează cineva? "N-am copii... Păi, dacă mă măritam, mai făceam suta de ani?", e glumeaţă doamna Maria. Au adus-o aici doi nepoţi care şi ei au peste 80 de ani. "La prânz am mâncat supă şi ceva roşu frumos!", povesteşte bătrâna. A mâncat conopidă cu pui.
Memoria recentă n-o prea mai ajută. Se uită lung la Cerasela Bechir, directoarea căminului: "Parcă v-aş cunoaşte de undeva...".
"All inclusive" la căminul de bătrâni: 1.411 lei pe lună!
Când spui azil de bătrâni te gândeşti la un loc unde moartea bate la uşă. Unde oameni în vârstă, singuri, îşi sfârşesc zilele printre străini. În aşezământul dintr-o aripă a fostului spital Caritas lucrurile sunt pe dos. Căminul, cel mai nou din Capitală, arată ca un hotel de trei stele. Sunt 80 de paturi în 16 camere single, 22 de camere de două persoane şi şase de câte trei. Toate, cu aer condiţionat, televizor şi frigider. Deschis de doi ani, căminul are doar 30 de oaspeţi care sunt liberi să plece când doresc.
