Nicolae Vericeanu este unul dintre arhitecţii care au avut Iaşul în palmă. De la clădirile Politehnicii de pe Splai Bahlui, la Casa Pătrată, prin mâinile lui au trecut majoritatea proiectelor arhitecturale mari ale perioadei comuniste. Astăzi, la 80 de ani, îşi aminteşte cu greu toate planşele pe care le-a desenat, însă nu şi oamenii care i-au schimbat viaţa. Vorbeşte săptămânal cu colegul de la liceul de seral care l-a împins să dea la arhitectură şi recunoaşte că a colaborat cu Securitatea tocmai ca să termine această facultate. Practic, dacă Nicolae Vericeanu nu ar fi acceptat să fie informator ca să fie reprimit la facultate, Iaşul ar fi arătat, astăzi, cu totul altfel.A vrut să se sinucidă
„Ce să mă fac acum? Am vrut să mă sinucid“. Nicolae Vericeanu vorbeşte rar, cu o intensitate pe care o rupe, sporadic, de un râs care pare forţat. „Mă rog“ spune mereu când deschide un subiect care face, involuntar, să-şi strângă pumnii adunaţi în poale. Îmi spune că a vrut să se sinucidă de parcă ar povesti că acum ninge afară. Era în anul al patrulea la Facultatea de Arhitectură de la Bucureşti. „Mă, la cât m-am chinuit şi cu liceul seral, şi cu mizeria, am dormit în maşini, în garaje, în canal fiindcă nu aveam unde, nici ce mânca, nimic. Acum, după atâtea, când mai am atât de puţin, să mă exmatriculeze?“, buzele i se ridică într-un rânjet înspăimântător.
Pentru că el nu a avut o copilărie uşoară, deşi promitea. Fiu de chiabur, cu doi fraţi, el trebuia să rămână acasă să-l ajute pe tatăl său cu cele 17 hectare pe care le avea în zona Medgidiei. Fratele cel mare a fost destinat să ducă numele familiei mai departe, fiind trimis la Cluj la facultate. Pe el însă l-au prins reformele învăţământului din 1948 în clasa a şaptea. „Nu am putut să mă înscriu în anul următor de studii că ne cerea certificatul de stare materială şi acolo scria 17 hectare de pământ. Gat
