O fotografie bine plasată mediatic cu liderul SUA Barack Obama gesticulând amical, o vizită propagandistic de lungă cu multă anexa fonică a premierului Chinez, două halte la liderii Europei Merkel şi Hollande te pot face să te crezi pe acoperişul lumii.
O culme a iluziei: planeta nu are o stratosferă decizională reală. O ecuaţie cu sute de mii de necunoscute dă de lucru miilor de constructori ai deciziilor globale. Uzina de fabricaţie a hotărârilor importante are o arhitectura aparte. Temeinicia studiului ne relevă, mai degrabă o alcătuire în reţea decât o piramida clasică de comandă.
De fapt, aici cred că stă un viciu de înţelegere, care a încălzit orgoliul premierului român: iluzia lumii internaţionale ca piramida. Şi, în al doilea rând, tendinţa psihologică de a vedea raporturile de putere pe planetă, ca pe o reproducere a relaţiilor din interiorul sistemului românesc. Ori, în România liderii dispun de o enormă putere în raport cu democraţiile consacrate. Un paternalism autocrat cu ecouri funcţionale încă.
Trei erori ilustrează această viziune şi, poate şi lipsa de experienţă (nu cred în reaua intenţie).
Prima, în relaţia cu Franţa unde „vânătoarea“ şefului Hollande, chiar haine special croite cu roşu de Bruxelles, nu a contat când funcţionarii ce mediază decizia între Matingon şi Quai d'Orsay au procesat analiza completă a interesului francez.
Vizita triumfală a lui Ponta în Franţa s-a dezumflat într-o respingere a accesului României în Schengen. Ar fi trebuit să fie un semn: diplomaţia directă, relaţiile între lideri sunt necesare, dar nu suficiente.
Am avut în acea perioadă un consens pe temă cu unul dintre liderii informali ai PSD, căzând de acord că politica culorilor nu este un exerciţiu de succes, ci doar o cheie de acces, clădirea relaţiei cu un stat trecând prin raporturi constante şi
