Sunt momente în viaţa noastrã, în care întâlnim o ceaţã densã, care ne obtureazã orizontul. Devenim confuzi, nu stim ce sã alegem şi nu înţelegem ce ni se întâmplã. Atunci, parcã ne-am dori ca o entitate superioarã sã ne ghideze paşii, dar în acelaşi timp, am vrea sã ştim cã suntem liberi şi cã nu suntem nişte biete personaje dintr-un roman scris de altcineva. Dar dacã toatã viaţa noastrã e în ceaţã ?
Miguel de Unamono a scris în anul 1914, un roman extrem de interesant, sau un riman, cum îi plãcea sã spunã, pe care l-a intitulat simplu: Ceaţã. Acesta este de fapt o reflecţie asupra condiţiei omului şi a nesiguranţei pe care o avem la nivel mundan şi ontologic. Firul poveştii este unul relativ simplu: eroul principal, Augusto Pérez, care era „bogat şi singur” (p. 72), se îndrãgosteşte de domnişoara Eugenia Domingo del Arco cãreia îi transmite o scrisoare, care meritã redatã, pentru frumuseţea liricã:
„Domnişoarã,
Chiar astãzi de dimineaţã, sub domoala burniţã din cer, aţi trecut, nãlucire întâmplãtoare, prin faţa porţii casei unde încã locuiesc, dar unde nu-mi mai aflu cãminul. Când m-am trezit, am ajuns la casa poartei dumneavostrã, unde nu ştiu dacã vã aveţi sau nu cãminul. Mã conduseserã acolo ochii dumneavoastrã, ochii dumneavoastrã, stele gemene scânteind în nebuloasa universului meu. Iartã-mã Eugenia, şi permite-mi sã mã adresez ţie familiar cu acest dulce nume; iartã-mi lirismul. Trãiesc într-un perpetuu lirism infinitezimal.
Nu ştiu ce sã-ţi mai spun. Ba da, ba da, ştiu. Dar atât de multe, atât de multe ar trebui sã-ţi spun, încât e mai bine, cred, sã le amân pentru momentul când ne vom vedea şi vom sta de vorbã. Asta e ceea ce-mi doresc acum, sã ne vedem, sã ne vorbim, sã ne scriem, sã ne cunoaştem. Pe urmã… Pe urmã Dumnezeu şi inimile noastre se vor pronunţa !
Eugenia, dulce nãlucire a vieţii mele de toate zilele, îţi vei plec
