Eutanasia propriu-zisă, adică provocarea unei morţi nedureroase cuiva care doreşte să pună astfel capăt unei vieţi care a ajuns prea împovărătoare, de obicei din cauza unei boli incurabile, încă nu a ajuns în România, ca reglementare sau măcar ca propunere şi dezbatere preliminară de o anumită magnitudine. În schimb, ea a apărut ca fenomen politic.

2013 a fost anul în care, pentru prima oară, mai multe persoane din România au cerut public să fie eutanasiate: un bărbat fără loc de muncă din Turda, un poliţist din Cluj nedreptăţit şi oprimat grav de propria lui instituţie, un bătrîn din Reşiţa rămas fără locuinţă în urma unei explozii, un bărbat rămas fără slujbă din Iaşi, doi pensionari gorjeni care nu mai fac faţă cheltuielilor. Lista e mult mai lungă şi, desigur, 2013 a fost şi anul dezbaterii despre eutanasierea maidanezilor, un fenomen la fel de politic (despre care am scris aici şi aici), dar din alt registru.

Evident, se pot găsi întotdeauna motivaţii şi interese în spatele acestui gest, el poate fi deconstruit sau chiar discreditat în multe moduri. Totuşi, e în mod evident un gest extrem, un gest care indică o stare de paroxism. Toţi cei care recurg la el acuză o nedreptate gravă şi găsesc această modalitate nouă şi radicală de a o „soluţiona”.

De ce? Probabil pentru că s-a ajuns la un nou grad de intensitate a stării de conflict social. Venim după zeci de ani, deja, de creştere a inegalităţilor, de pauperizare şi marginalizare economică şi socială tot mai mare a unor categorii tot mai mari – în România, ca şi în lume. În România, probabil că dezindustrializarea şi stratificarea socială tot mai dură au fost compensate mult timp cu vise politice ale libertăţii şi democraţiei, cu mici valuri de prosperitate aleatoare, cu recursul la mediile alternative ale satului sau, dimpotrivă, ale Occidentului. Probabil că acum aceste mecanisme nu mai func