Despre prostituţia bucureşteană, localurile şi cartierele unde se practica această, în perioada interbelică şi antebelică se vorbeşte pe un ton ce fluctuează de la ruşine la admiraţie, scrie historia.ro. Legalizarea şi chiar impozitarea acestei ocupaţii după o sumă de modele ce au existat odinioară în România stârneşte azi discuţii aprinse.

Un interes deosebit îl vedem şi în ceea priveşte mândria şi adminiraţia, a celor care se plimbând-se prin diverse ţări, au vizitat numitele cartiere sau zone roşii şi pe care le-au găsit cel puţin amuzante sau chiar de recomandat prietenilor, şi despre care le văd doar ca pe o invenţie a “civilizaţiei” apusene. Există o întreagă istorie ce stă în alegerii acestei culori pentru felinarele cu pricina.

Cum a apărut culoarea roşie a felinarului

În primul rând trebuie delimitat definitoriu termenul de bordel - casă de toleranţă, lupanarul, casă de prostituţie, local dedicat practicării prostituţiei, oferindu-le prostituatelor un loc unde să se întâlească cu clienţii şi să facă sex cu ei.

Culoarea roşie şi felinarul roşu, asociate bordelului, ar proveni de la lămpile roşii purtate de lucrătorii de la căile ferate, lăsate în afară bordelului când bărbaţii intrau acolo, pentru a fi găsiţi mai uşor în cazul în care erau nevoie de ei, dacă se modifică traseul vreunui tren.

Alte explicaţii ar fi că felinarul roşu, cu tot cu sensurile lui, ar veni de la culoarea roşie a hârtiei cu care erau decorate lămpile de la bordelurile din China antică, pentru a fi recunoscute că atare.

În timpul Primului Război Mondial, bordelurile din Belgia şi Franţa erau vopsite în culori diferite, pentru a fi deosebite, astfel: în albastru, pentru ofiţeri, în roşu pentru grădele inferioare.

Bordelul la români – perioada modernă

Casele de toleranţă din Bucureştiul interbelic şi antebelic funcţionau legal, cel puţin de la