Lucian Sînmărtean preferă culcușul călduț de la Vaslui. Iar noi preferăm să-i plîngem de milă că nu s-a realizat ca fotbalist.
Drumul de la “Steaua nu se refuză” la “E neinteresant să merg la o echipă care îmi dă un salariu mai mic” a fost parcurs de Lucian Sînmărtean fără nici o emoție. Cu un dribling tăios, fără pendulare. Iar dacă ați scăpat cumva știrea, aflați că echipa care i-ar da salariul acela mai mic, jignitor de mic, este totuna cu echipa pe care alții nu o pot refuza. Steaua.
Faptul că Sînmărtean nu dorește să joace la Steaua nu va schimba nimic pentru nimeni. Cerul înstelat va fi mereu deasupra noastră, iar legea imorală a fotbalului, în noi. Pentru că asta e frumusețea situației. Steaua va rămîne aceeași candidată autorizată la titlul de campioană, iar Lucian Sînmărtean va continua să fie același fotbalist talentat, suficient și leneș. Ori suficient de leneș încît să nu priceapă că există pe Pămînt și lucruri mai importante decît liniștea financiară. Viața mai înseamnă și provocări, și sacrificiu, și risc. Și curaj. Asta i-ar aduce Steaua lui Lucian. Nu numai Steaua, orice echipă cu obiectiv și ambiții. Doar că el, Lucică, are nevoie de culcușul călduț de la Vaslui. Bănuțu’, bănuț, lipsa de obiectiv foarte clară, orașul, o mîndrețe arhitecturală. Pricepeți, ăi?
Știu pe de rost poezia cu viața scurtă a fotbalistului. Viața de sportiv a fotbalistului, din fericire. Fiindcă viața fotbalistului nu se oprește atunci cînd acesta își agață ghetele și poftele în cui. Toți cei care se grăbesc să recite celebrul poem mincinos, fotbaliști și avocați din oficiu ai fotbaliștilor, ni-i prezintă pe acești oameni ca pe viitori candidați la mila publică. Și dragii Moșului, Crăciun sau Gerilă, de la caz la caz, treaba nu stă deloc așa. La 32, 35 sau 38 de ani, cînd te lași de fotbal, ești un om încă tînăr. Tînăr pur și simplu. Cu viața înainte, de c