Arta îşi are limbajul ei, altul chiar – în cazul literaturii – decât limba prin care se exprimă. În acest caz, limba serveşte doar de fundament trezirii şi activării vocaţiei inventive a autorului, darului său euristic, în situaţia în care acest har există, căci el poate să nu existe şi totuşi autorul să scrie literatură. Talentul, căci de el este vorba, artistul ce va fi medic l-a primit odată cu zămislirea lui, într-un moment misterios pe care-l trăieşte locatarul definit gradual în universul amniotic. Însă poate să nu-l primească şi totuşi artistul să scrie literatură beletristică. În acest caz, primejdia e cu atât mai mare cu cât e mai ascunsă: textul pare plauzibil, poate chiar să placă ori să încânte, căci nu există cântar pentru imponderabil. În această situaţie de carenţă, foarte frecventă, triumfă geniul insesizabil al substituirii artei cu simili-arta. Cei din jur se grăbesc să aprobe ori chiar să aplaude, lucru pe care timpul n-are cum să-l facă, aprobând ori negând, deoarece el prin definiţie nu se grăbeşte. Căutătorii de comori în această simili-artă a medicului scriitor au o sarcină grea, desfăşurată pe buza de prăpastie a înşelării de sine. Căci el este înconjurat de opere de artă, dar şi de fantomele lor, care – o ştim de la Odysseus – sunt malign de înşelătoare. De aceea, separarea artei de simili-artă cere un efort al cugetului ori, dacă e posibil, fulgerul intuiţiei. Aceste opere te întâmpină – e firesc pentru medicină – cu emoţia fiziologică, o emoţie fundamentală, dar arta se află dincolo de ţara negurii emoţiei acesteia. Un călător nocturn mi se jura că tocmai îi răsărise la un cot al drumului, în bătaia lunii, o fantomă clătinătoare, ispitindu-l cu o expresie concretă a milei şi împiedicându-l să înainteze. A doua zi, m-a dus acolo să-mi arate locul exact; pe locul exact triumfa o tijă înaltă de cânepă (un hlăndan, cum se spune în M