Nu cred că există subiect mai straşnic alintat în ultimul timp decât Criza Parlamentarismului băştinaş. Discursuri, tablete, editoriale, postări pe internet deplâng ipostaza Parlamentului de masă amorfă, bleagă, de instrument folosit de Guvern pentru propriul interes – când morcov, când baston.
Un parlamentar născut, prin cezariană, din pântecele gazetăriei postdecembriste i-a zis Parlamentului actual Al oilor de teracotă, deşi, mai aproape de adevărul placidităţii masive, e formula, Parlamentul vacilor de fontă. Al vacilor, deoarece Parlamentarilor nu li se citeşte în priviri altceva decât dezinteresul faţă de postura lor, întrerupt doar când apare stăpânul – Guvernul – cu o sarcină de fân în spinare. De fontă, deoarece, până la scrutinul din 2016, aceste vaci nu pot fi clintite din Parlament.
Despre transformarea Parlamentului într-o păpuşă a Guvernului s-a tot vorbit, din 1990 încoace. S-au căutat şi s-au descoperit şi oarecari soluţii, cum a fost, de exemplu, cea a votului uninominal. Ales uninominal sau pe liste, parlamentarul postdecembrist nu şi-a depăşit condiţia de rumegător cu privilegii plătite de noi toţi, prin taxe şi impozite.
E însă o noutate în istoria modernă a României? Nici vorbă. De această ipostază Parlamentul a fost urecheat, bocit, şi biciuit de numeroase ori în istoria noastră modernă.
Iată un exemplu:
În „Neamul românesc“ de joi, 20 noiembrie 1924, Nicolae Iorga scrie sub titlul „Înjosirea Parlamentarismului“:
„Sala vasta a Camerei înfăţişează ici şi colo cîţiva rătăciţi cari n-au de lucru aiurea sau nu vor să cheltuiască la bufet. Figuri pe care abia le recunoşti. Fruntaşii sînt aiurea, discutînd disensiuni şi încercînd coaliţii. Ceilalţi, rămaşi fără nici o direcţie, aprobă alandala. Întreruperile sînt fără spirit şi fără rost. În banca ministerială, un ministru, unul singur, redactea
