Acum exact 200 de ani, în timp ce destinul Europei era decis de bătălia de la Leipzig, supranumită şi „Bătălia Naţiunilor“ (în fond, cea mai mare confruntare militară din războaiele napoleoniene), Bucureştiul a avut de dus o altă luptă îngrozitoare, cu ciuma bubonică adusă „cu generozitate“ de cei care l-au însoţit pe domnul fanariot Ioan Vodă Caragea, în drumul său de la Constantinopol la Bucureşti, în anul de graţie 1812. Teribila molimă a rămas de-atunci cunoscută drept „ciuma lui Caragea“. În timpul războaielor napoleoniene, în urma înţelegerii încheiate între ţarul Alexandru I şi Napoleon I, Ţara Românească şi Moldova s-au aflat sub administraţie militară rusă (1806–1812). Administraţia a luat însă sfârşit prin încheierea păcii de la Bucureşti şi, începând din mai 1812, legătura dintre principatele dunărene şi Imperiul Otoman a fost restabilită, precum în secolul 18. Ca pe vremuri… „Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul unor mari calamităţi în ţară. Chiar în noaptea instalării sale, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până la temelii şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă“, menţionează George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri“. Nici nu se stinsese bine focul din Dealul Spirii, că unul dintre oamenii lui de încredere, venit în anturajul de la Constantinopol, cade la pat, bolnav de ciumă. Epidemia ce s-a desfăşurat între anii 1812 şi 1814 a izbucnit practic la începutul domniei lui Caragea Vodă şi a decimat, în următoarele luni, după toate aparenţele, între o treime şi o jumătate din locuitorii Bucureştiului. „A fost în multe rânduri ciumă în ţară – scria Ion Ghica – dar Analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000.