Nu au vârstă. Măsoară trecerea timpului prin anotimpuri pe care le aştern cuminţi pe pânză, transformate în poveşti colorate. Le pun mai apoi în cadre şi le scot în societate cu sfiiciune şi mândrie, aşa cum altădată erau scoase la primul lor bal fetele în floare, neapărat vegheate de ochiul vigilent al părinţilor care evaluau ca un seismograf de mare fineţe efectul produs de odraslele lor asupra connaisseur-ilor. Nu au sictirul-spleen-plictis al celor care cred că viaţa le rămâne mereu datoare cu niscaiva mărunţiş de fericire, harpagonic strâns din cenuşiul zilelor la fel. Ei oferă şi-şi oferă bucurie (numiţi-o şi fericire dacă vreţi!) prin migala de robi fericiţi cu care creează artă. Lucrările lor se întâlnesc în saloane de lumină, purtătoare de nume de anotimpuri, de locuri de sub cerul care ne ştie: saloane de primăvară, de vară, de toamnă şi de Decembre. Uneori, sunt un elogiu adus apei, „copacilor curgători în care luna îşi află cuibar rotit“ sau veşniciei, cea „născută la sat“, cum spunea un alt frumos înţelept din lumea cuvântului. Sau sărbătorilor de Crăciun, cu tot cortegiul lor de datini preschimbate-n cânt, joc, culoare, bucurie şi credinţă în nemoartea frumuseţii poveştilor pentru omul-om. Au nume recunoscut între creatorii de artă care numai asta fac şi au făcut de când se ştiu. Unii dintre ei, după ce au onorat nobila profesiune de veghetori şi restauratori ai „templului“ cu nume de om, lutul acela însufleţit alcătuit după chipul şi asemănarea Lui, ajunşi la vârsta înţelepciunii şi-au spus că le-au mai rămas încă multe de făcut şi au deprins a crea ei înşişi răsfrângeri ale chipului de om (şi acesta prins în rotirea „anotimpurilor“), imagini ale lumii înconjurătoare, cu umbre şi lumini alcătuind forme, peisaje, naturi statice, flori sau, mai simplu, frumuseţe. Alţii, afla� Publicitate �i la început de drum, abia ieşiţi din cetatea