Când m-au invitat colegii de la Adevărul să împărtăşesc cu cititorii noştri aprecierile pentru anul care se duce, m-am bucurat că tocmai pe mine m-au întrebat despre educaţie. E unul dintre domeniile mele preferate, iar aprecierea mea pentru felul în care au decurs lucrurile aici, în 2013, sunt cele mai înalte.

Oi fi eu foarte subiectivă (ca toată lumea, de altfel, atunci când deschide gură şi spune ceva ce crede cu adevărat), dar risc să încerc să vă conving şi pe voi de acest lucru.

Eu cred, ca şi mulţi dintre voi, că o societate carentă la capitolul educaţiei, va rămâne întotdeauna în haos, iar oamenii ei – la cheremul altora. Mai cred că un sistem educaţional găunos crează spirite seci, cu profesionalismul cariat şi simţul civic - lipsă. Acesta este motivul pentru care rămân la vechea mea convingere că cea mai importantă investiţie pe care o poate face un stat este cea în domeniul educaţional, şi nu doar prin resursele financiare, cât mai ales, prin resursele umane: oameni de înaltă calitate umană repartizaţi acolo, încurajaţi să rămână şi onoraţi pentru ceea ce fac, nu doar livrare de cunoştinţe, ci mai curând formare de competenţe şi fărurire de personalităţi. Astfel, devine mai important Cine ne învaţă decât ce învaţăm, Cum învăţăm decât cât învăţăm.

Ceea ce s-a întâmplat în 2013 în domeniul educaţiei la noi, este mai mult decât revoluţionar, din punctul meu de vedere şi asta pentru că reformele lansate (câteva continuate, cu retuşuri) de noua echipă tenace de la Ministerul Educaţiei cuprind ambele dimensiuni ale paradigmei descrise succint de mine mai sus şi merg chiar mai departe. Spre regret, în momentele de panică, oamenii sunt cuprinşi de ceaţă sau de furie, pentru că realmente nu înţeleg cum anume ceea ce face azi Ministerul le va ameliora viaţa. Asurziţi de tărăboiul politic din jurul reformelor, oamenii pierd din vedere esenţialul şi