Schimbarea unei societăţi nu durează cât un meci de fotbal: 90 de minute, plus prelungiri şi eventuale lovituri de departajare, după care se poate pleca acasă, bucuroşi pentru victorie sau dezamăgiţi de înfrângerea suferită, dând vina, eventual, pe arbitru, pe starea terenului, pe ploaie şi vânt ori pe cine ştie ce damnare istorică. Schimbarea unei societăţi e mai lungă chiar decât un turneu final, de Campionat European sau Mondial. Şi nu există nici scoruri, nici clasamente. Pentru că e un meci în continuă desfăşurare. De la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună şi un an la altă lună şi alt an. Schimbarea unei societăţi nu are nici Crăciun, nici noapte de Revelion. Cel mult, uneori, mai există câte o pauză, câte un time-out, pentru scurte analize, pentru schimbări de strategie în viteză, pentru înlocuirea unor jucători, pentru a le oferi şansa să se odihnească şi să revină pe teren cu forţe noi.

E aparent derizoriu ori un simplu exerciţiu jurnalistic să priveşti conflictele dintr-o societate din perspectiva unui meci de fotbal. Şi, totuşi, pentru simplificare, se poate apela şi la o asemenea comparaţie. Iar la nivelul anului 2013, societatea civilă a câştigat.

A câştigat, în primul rând, încredere în forţele proprii şi, extrem de important, în faptul că poate învinge. Şi nu mai e vorba doar de grupul coalizat în jurul problemei Roşia Montană (acest grup, care luptă de mai bine de un deceniu împotriva proiectului minier distructiv şi a tuturor mizeriilor din jurul cazului, a avut încredere în forţele proprii încă de la început). E o încredere care, măcar în parte, a fost transferată către un segment mult mai larg de cetăţeni. Interesaţi atât de Roşia Montană, cât şi de alte probleme, punctuale (gazele de şist) sau generale (sistemice).

Tot în 2013, societatea civilă a câştigat coeziune. Actori dispersaţi au început să joace în echi