Vasile Gândilă, în vârstă de 75 de ani, a rămas, în localitatea sibiană Tilişca, ultimul meşter care mai face cojoace ciobăneşti autentice.

Odată cu uşa atelierului mic de cojocărie vizitatorul deschide parcă o carte veche de poveşti, cu timp încremenit acum câteva zeci de ani, cu ustensile de demult, moştenite şi păstrate peste timp, la fel ca meşteşugul vechi al cojocarilor de odinioară, din satele Mărginimii Sibiului.

Cândva, atelierele de cojocărie autentică, pentru ciobani, erau multe în Tilişca. Astăzi, Nea Vasile a rămas singurul din sat care mai lucrează atent, meşteşugit şi absolut tot de mână, nimic mecanizat.

„Am fost cioban la un om în Poiana Sibiului, şi el cunoştea şi meseria cojoacelor. Dacă am stat cioban la el mi-a prins bine, că am văzut la stână şi am învăţat şi eu. Aveam atunci vreo 30 de ani, apoi, în timp, mi-am făcut şi scule”, povesteşte zâmbind, în timp ce îmbracă mândru un cojoc cu lână miţoasă, lung până în pământ.

Povestea cojoacelor „albe şi frumoase”

În atelierul vechi, Vasile Gândilă a păstrat ustensilele vechi de zeci de ani. Lucrează cu piei ciobăneşti, de miel, „mielul e miel, oaia e oaie, şi carnea e mai bună de miel ca aia de oaie”. Ca să ne arate cât de mult e de lucru, începe povestea cu o piele de oaie aproape înnegrită, ”oaie de pe padină, murdară”, care trece printr-un proces complex până să poată fi luată la mână, pentru a fi transformată în vestitul cojoc ciobănesc.

Pieile sunt întâi curăţate, apoi puse într-un dispozitiv din lemn plin cu apă şi cu soluţie specială, cu crom, unde trebuie să stea 8 zile. După ce sunt scoase, se usucă, apoi se trec printr-un alt dispozitiv, „le tragem la cârlig” cum spune nea Vasile, pentru a fi curăţate cum trebuie, „să iese albe, frumoase”, după care sunt luate şi cusute cu migală, doar manual.

„F