Întotdeauna am crezut despre Moş Crăciun că e „băiat de treabă“. Aflând pe cont propriu că venisem pe lume cu doar câteva zile înainte de Naşterea Sfântă, într-o casă „cum trebuie“, cu sobă şi coş, s-a strecurat „profesional“ înăuntru. Era tare curios să vadă ce altă minune de copil a mai adus barza pe strada Teatrului, la rugăminţile fierbinţi ale mamei şi ale lui tanti Ripel (pe numele de scenă Sedi Glück). Singur, tata bombănea mereu că pe darul târziu nu scria băiat, ajungând până-ntr-acolo că tot amâna venirea mamei acasă. Pretexte erau berechet: că s-a înfundat soba, că i se pregăteşte o delegaţie, că e tare ger. Domnul Neacşu, plăpumarul, şi-a făcut drum către maternitate purtând preţioasa comandă: o plapumă nou-nouţă, de mătase roz. El i-a sugerat mamei atunci o soluţie diplomatică şi originală: să aducă fata acasă cu sprijin interconfesional. În acest scop, spre seară, s-a grăbit către casa doamnei Ala, din cultul adventist. Sus-numita nu era ocupată cu porcul, iubea copiii şi, în plus, se înţelegea cu tanti Ripel pe probleme de sabat. Drept rezultat, tata s-a trezit la uşă cu o societate pestriţă formată din copil, nevastă, plăpumar şi Ala, creştină de ziua a şasea. O zi să-l mai fi ţinut supărarea şi m-ar fi chemat pesemne Rebecca, Sara sau Rahela. Vechiul Testament, o carte groasă, cu poveşti şi nume multe, străluceşte şi azi de imaginaţie şi bunăvoinţă. Pe strada Clucerul Udricani, în cartierul evreiesc din Bucureşti, era iarnă şi sărbătoare. Moşul a fost servit cu eleganţă, dintr-o ceaşcă Rosenthal, cu ceai de anason. Ursitoarele tocmai plecaseră, scuzându-se că sunt foarte grăbite. Lăsaseră cozonacii crescând în cuptor, fripturile sfârâind în tăvi şi sarmalele pe foc. Nu era aşadar vreme de mari deliberări. Venea ajunul. La adresa de mai sus, între sinagogă şi templul coral, o fetiţă de români, avea să ajungă fireşte, doctor sau avocat. Tata răsu