Odată treziţi din ameţeala Sărbătorilor (nu şi din cea tradiţională a votului contra unui păhărel cu ţuică), românii îşi vor primi cadoul obişnuit livrat de toate guvernările la 1 ianuarie: sacul cu scumpiri şi măriri de taxe, pentru un nou an cu belşug şi împlinire în toate cele. Vom afla, bineînţeles, că de data asta se întâmplă din vina exclusivă a Moşului de la Cotroceni, sabotorul de serviciu al Guvernului şi al nivelului de trai al poporului. Ca să fim corecţi până la capăt, scumpirile nici nu sunt aşa de spectaculoase şi vor avea un impact neglijabil asupra veniturilor reprezentative; de exemplu – luăm la întâmplare – cel al parlamentarilor. Oricum, în cazul menţionat s-au luat măsuri anticipatorii de atenuare a şocului; iar pentru cei cu salariul minim a fost alocată o creştere spectaculoasă, în pofida opoziţiei făcute de chiaburul Băsescu la gonflarea benefică a accizei pe carburanţi.

Cel mai mişto o să fie pentru obedienţii sistemului centralizat de încălzire, preţul gigacaloriei completând minunat valul îngheţului la portofel. Când vin alegerile locale, candidaţii umblă cu planuri de restructurare în mâini şi în care poate vedea tot electorul prost cum CET-urile vor fi strânse de ouăle lor de aur pentru managerii numiţi pe clientelism famigliar. Şi cum preţăluirea căldurii o va lua vertiginos la vale, în uralele consumatorilor casnici. După climaxul urnelor, organismul social se destinde brusc, atât al votanţilor cât, mai ales, al primarilor (re)înscăunaţi. Restructurarea pleacă şi ea, împreună cu aleşii, prin ţările calde, mulţumindu-se să revină în iarnă, pentru a dilata încă o dată cu dărnicie costurile. Procesul se repetă ciclic, politicienii nepărând altceva decât nişte trimişi speciali pe Pământ, însărcinaţi cu ridicarea la ceruri a scumpetei numite nivelul nostru de trai.

De ce nu se schimbă nimic într-un ritual atât de bine pus