Adversarul credinţei celei adevărate nu poate fi ştiinţa. Dimpotrivă, cercetările ştiinţifice au a confirma adevărurile credinţei. Opusul credinţei în Dumnezeu este doar lipsa de onestitate şi credulitatea!
Folosesc acest prilej, această provocare a „Ziarului de Iaşi“, spre a supune atenţiei domniilor voastre unele nedumeriri. Negaţi existenţa lui Dumnezeu şi vă sprijiniţi, în acest act, pe descoperirile uimitoare ale ştiinţei. Vedeţi în credinţă un mod neraţional de raportare la realitate, un soi de plăsmuire a unei omeniri înfricoşate de forţele naturii, şi susţineţi că ceea ce se cuprinde în Sfintele Scripturi, în referatul creaţiei ex nihilo (din nimic) a lumii de către Dumnezeu, ar fi doar un basm. Abia acum ştiinţa ar veni să ne lămurească chestiuni fundamentale de cosmogonie şi cosmologie.
Ştiinţa pe care o invocaţi vorbeşte acum despre Big Bang, despre momentul în care, dintr-un „punct“ în care era concentrată toată materia, printr-o explozie iniţială, ar fi apărut universul, a cărui expansiune este, de atunci, continuă. Dar ce a fost dincolo de acest punct la care ajungem derulând în sens invers acest proces (sesizat prin studierea galaxiilor care, fără excepţie, se îndepărtează de noi)? De ce să ne oprim la un anume „punct“ şi de ce nu ducem până la ultimele consecinţe raţionamentul nostru, „strivind“ punctul până când acesta devine un... „nimic“? „Să sparie gândul“ cumva că, procedând astfel, am ajunge la convingerea că toate sunt aduse din nefiinţă la fiinţă de Creatorul „cerului şi al pământului“?
Fizica de azi vorbeşte despre „Modelul Standard“, ce cuprinde o lungă listă de particule fundamentale, rezultat al efortului depus spre a descifra care sunt ultimele „cărămizi“ ce stau la baza materiei. Din acest Model lipsea tocmai mult discutatul (şi postulatul) boson Higgs (aşa-zisa „particulă a lui Dumnezeu“), singurul care ar fi resp
