Cine mai înţelege ceva din mersul reformei din sănătate în România? Începută cu mulţi, prea mulţi ani în urmă pentru a se simţi cât de cât progresul, este departe de a se apropia de vreun final în care toate părţile implicate să fie cât de cât mulţumite. De oriunde ai privi, şi de mai departe, şi mai de aproape, impresia este aceeaşi: de dezorganizare, de lipsă de viziune pe orice fel de termen. Fiecare argumentează pe limba lui şi... piere pe limba lui, în funcţie de interesele zilei. Interesul general a fost demult uitat. Părţile implicate (asociaţii ştiinţifice/patronale/sindicale, minister(e), „Casa“, direcţii etc.) trec – din neştiinţă sau intenţionat – una pe lângă alta sau se mai aşază din când în când la câte o masă de negociere. „Rezultatele“ sunt apoi prezentate în communiqué-uri ce lasă loc de interpretări între „hăis“ şi „cea“, prelucrate de mass-media (adesea părtinitoare) pe lângă esenţa subiectului. Televiziunile ating cote maxime de audienţă cu reportaje despre găurile negre din asistenţa medicală, în ziare şi pe site-uri se scrie frecvent despre malpraxis, corupţie/mită, lipsa de management, nepăsare ş.a. Puţinele iniţiative lăudabile trec neobservate. Protestele din ultimele luni ale „sanitarilor“ ridică semne de întrebare: când se poate afirma că o grevă este „generală“? Cum este cu solidaritatea dintre „salariaţi“ şi „privaţi“ sau dintre diferitele categorii de profesionişti din sănătate? Absolvenţii facultăţilor de medicină – dar şi cine mai poate – se îndreaptă unde văd cu ochii. Mortalitatea a crescut, iar speranţa de viaţă a românilor a scăzut, în comparaţie cu media europeană. La resursele alocate sănătăţii, la servicii medicale, la derularea de proiecte, la indicatori şi la multe altele ne aflăm mult sub media regională şi aproape de sau chiar pe ultimul loc. În alte părţi, în faţa unei asemenea situaţii, şi-ar fi dat cu toţii demis