Ai nimănui: nici la sat, nici la oraş, nici domni, nici ţărani. Aşa sunt locuitorii periferiilor rurale şi ai satelor înglobate în oraşele ţării, zone care, din punctul de vedere al echipării cu dotări şi utilităţi edilitare, respectiv al ocupaţiei şi profilului social al rezidenţilor, rareori pot fi catalogate ca entităţi urbane. Deşi normele legale (nerespectate) prevăd că „satelor aparţinătoare oraşelor li se aplică reglementările specifice mediului rural” (Ordonanţa 53/2002), aceste surburbii nu sunt azi nimic altceva decât simple străzi ori cartiere urbane.

Problema are rădăcini vechi. Încă din evul mediu, oraşele româneşti au avut un grad de urbanizare mai redus decât cel din vestul Europei, iar în anul 1930, doar 20% din populaţia ţării trăia în mediul urban. După mutaţiile violente din perioada războiului şi apoi din cea stalinistă (Holocaust, naţionalizare, reorganizare administrativă etc.), în „epoca Ceauşescu” s-a decis cuplarea agriculturii şi industriei într-o mişcare ce a diminuat simţitor ponderea populaţiei cu vechi rădăcini urbane, oraşele ajungând să fie dominate de foştii ţărani convertiţi în muncitori, funcţionari, angajaţi în servicii etc. Totodată, o mulţime de sate şi-au pierdut bruma de autonomie, fiind înghiţite de oraşe sub titlul de „sate aparţinătoare” ori, mai grav, au devenit simple străzi.

În acest mod, populaţia teoretic urbană a crescut de la 23,4% în 1948, la 52,5% în 1989, periferiile fiind pline de entităţi agricole de tip C.A.P. sau I.A.S. (cu tarlale, silozuri şi grajduri) iar locuitorii acestora cu „buletin de oraş”, continuând să facă agricultură exact ca înainte şi conservând practic aceeaşi mentalitate.

Perioada de degradare economico-socială din anii 1980 a dus la o nouă escaladare a ruralizării oraşelor, mulţi foşti agricultori ajungând să cultive legume printre blocuri, ori să crească porci şi găini în