Prima oară aflasem de C. D. Zeletin în legătură cu fapta sa unică în literatura română: traducerea integrală în limba română a Florilor răului ale lui Charles Baudelaire. Cunoşteam antologia realizată de Geo Dumitrescu, în care se regăseau numeroşi competitori în realizarea unor variante româneşti ale unor poezii ale marelui poet francez, nu lipseau de acolo nici Arghezi, nici Ion Barbu, nici Philippide, nici atâţia alţii, care de care mai redutabili, dar fiecare cu câteva poezii şi nici ansamblul lor nu acoperea întregul volum în discuţie. Întreprinderea dusă la capăt de C. D. Zeletin este de proporţii titanice şi singură putea justifica o viaţă de om. Aflasem ulterior, când avusesem ocazia de a-l întâlni personal, că a lucrat la această traducere timp de mai multe decenii. Era de înţeles, dar acum, cu publicarea întregii sale opere literare, la Editura Spandugino, ne dăm seama de forţa sa creatoare, care s-a împărţit între două teritorii, unul al ştiinţei, biofizica, altul al artelor. Am urmărit cele trei volume publicate, alte patru aşteaptă să întregească opera sa literară. Încă de la primul volum, m-am regăsit în gândurile sale: „Aşa începe sfârşitul: nu te mai miră nimic...“. Cum să nu mă regăsesc aici, când am repetat mereu că ceea ce dă un sens vieţii mele este capacitatea mea de a mă mira? „Adevărul e sâmburele cu coaja cea mai groasă“; nu e aici ceva echivalent cu reflecţia care mi-e atât de apropiată, care accentuează faptul că adevărurile cele mai profunde sunt şi cele care se ascund cel mai bine? „Inteligenţa, estetică a minţii“ nu trimite oare şi la faptul că ştiinţa recurge în mod sistematic la criteriul estetic, mai cu seamă atunci când criteriul testării experimentale eşuează? „Obscurantistul urăşte ceea ce nu înţelege“ nu se învecinează oare cu reflecţia lui Moisil, care mă captivase: „Omul, cân Publicitate d nu înţelege, e contra“. O re