Eram tânăr student şi mă rătăcisem, într-o dimineaţă friguroasă foarte devreme, prin curtea interioară a unui uriaş spital vienez (AKH) despre care nu ştiam că, peste un deceniu, avea să devină faimos în România. Căutam Muzeul de Istoria Medicinii, poziţionat undeva în spatele AKH-ului, la doar câteva străzi distanţă de fosta casă a lui Sigmund Freud. Călcam singur şi complet dezorientat pe pietrişul bej întins de-a lungul unui patrulater de clădiri reci şi severe. Singura siluetă vizibilă era cea a unui domn distins care venea către mine din direcţia opusă. L-am oprit, rugându-l să mă îndrepte spre ţinta dorită. Silueta lui înaltă se sprijinea cochet într-un baston asortat (intenţionat? – n-aveam să aflu niciodată) la o barbă de culoarea cafelei cu lapte. M-a luat amical de braţ, spunându-mi că şi el merge într-acolo, şi a făcut cale întoarsă alături de mine. Am avut parte apoi de o oră de explicaţii şi povestiri pasionante în faţa mai multor exponate din Josephinum, muzeul găzduit de clădirea în care fusese înfiinţată Facultatea de Medicină vieneză. Distinsul domn m-a întrebat de unde vin şi, la auzul numelui Timişoarei, a zâmbit reţinut: „Ah, locul natal al directorului Operei noastre“. Mi-a povestit despre artistul-anatomist Paolo Mascagni care, în 1784, realizase mulajele de organe care apoi fuseseră transportate de la Florenţa la Viena. Îmi amintesc cât de impresionat am fost de sutele (sau poate miile) de volume cu legături aurite în care anatomiştii secolului 18 desenaseră min Publicitate unat fiecare tract nervos. La despărţire, mi-a înmânat cartea lui de vizită: prof. dr. Karl Holubar. Mi-a spus să-l caut dacă vreodată sunt în mare nevoie. Acea întâlnire a fost primul lucru pe care l-am povestit acasă, deşi fusesem pentru întâia oară la Viena. Apoi am aflat că profesorul Holubar era chiar directorul Institutului vienez de Istoria Medic