În iarna cu zăpezi până la genunchi şi viscole vrăjmaşe a anului 1967, l-am vizitat acasă pe Mihai Ciucă şi i-am spus că vreau să scriu o carte despre el. „Despre mine?“ s-a mirat. „Cine sunt eu? Scrie despre Cantacuzino. El a fost un om mare. Eu n-am fost decât unul dintre elevii săi. Şi ce-am făcut eu? O carte despre mine? Nu, nici vorbă!“ Am plecat descurajat. I-am lăsat, totuşi, numărul meu de telefon. După trei zile, m-a sunat. „Dragă“, mi-a zis. „Mi-ai trezit lupii amintirilor, foarte răi pentru un om la sfârşitul vieţii. Vino poimâine la mine, la Institutul Cantacuzino. Am să-ţi povestesc câte ceva. Vino pe la cinci şi jumătate.“ „E perfect, am zis. Pe la 5 plec de la mine din Institut şi într-o jumătate de oră...“ „Nu, nu dragă. M-ai înţeles greşit. Nu e vorba de cinci jumătate după-amiază, ci de cinci jumătate dimineaţă. Nu mai devreme, că eu nu-mi termin de pasat colecţia mea de bacteriofagi!“ În noaptea premergătoare n-am pus geană pe geană. Am reuşit să prind un taxi şi, înfruntând cu greu viscolul, am ajuns cu noaptea-n cap la Institutul Cantacuzino. „Cum, nu ştiaţi?“ mi-a spus portarul. „Şoferul de la Academie îl aduce pe dom’ profesor Ciucă pe la patru jumate.“ L-am găsit în laboratorul său, uşor impacientat. „Haide, dragă, haide!“ În cele vreo cinci zile cât am stat la taclale la „Cantacuzino“ între 6 şi 10 dimineaţa (pe la 12 se retrăgea spre casă) şi în timpul altor vreo şase-şapte şedinţe de seară (când m-a primit în apartamentul său din Cotroceni), sfântul laic a ars ca o flacără. Slab de-l sufla vântul, îmbrăcat în negru, cu nelipsita-i lavalieră, perora şchiopătând (suferise nu demult o fractură de col femural), evocând vremuri eroice. Sute de fotografii aşezate pe o masă mare şi un vraf uriaş de foi scrise: jurnalul său de peste 500 de pagini, în care îşi notase nu numai aventurile cotidiene de epidemiolog care bătuse cu picio