Există oameni pe care îi întâlnim o singură dată, dar care ne rămân mereu în minte, spunea poeta braziliană Cecilia Meireles. Viorel Tătaru (18 ani) este un astfel de om. Aflat de opt ani în grija Direcţiei de Asistenţă Socială, diagnosticat cu dizabilitate mintală accentuată, Viorel practică şapte sporturi şi a reuşit să obţină performanţă la cele mai multe.

L-am cunoscut pe Viorel într-o după-amiază friguroasă de joi. M-a întâmpinat chiar de la uşă, cu un zâmbet şi un ”Sărut mâna!”. Când am ajuns, tocmai se luase curentul în apartament şi toată lumea era adunată în sufragerie, camera cea mai luminoasă, să ia parte la interviu. Acasă erau doi dintre cei cinci colegi ai lui Viorel, precum şi două asistente sociale.

”Eu nu mă las niciodată învins pe unde mă duc”

S-a aşezat lângă mine pe canapea şi a început să răspundă, timid, la întrebările mele. Când a auzit că vreau să vorbim despre schi, ochii i s-au luminat şi a început să-mi povestească despre întreceri. Ba chiar m-a invitat la el în cameră, să-i văd diplomele, medaliile şi fotografiile din cea mai recentă competiţie, Jocurile Mondiale de Iarnă Special Olympics din Coreea de Sud. Un perete întreg era acoperit cu diplome obţinute la baschet, schi şi karate. Printre ele, chiar şi o diplomă de participare la dansuri moderne. Acolo nu s-a descurcat prea bine, mi-a mărturisit el încurcat.

Citeşte şi: Cum e să fii programator orb în România

”Eu nu mă las niciodată învins pe unde mă duc. Dacă am greşit, trebuie să repar”, mi-a spus Viorel, după ce mi-a arătat fotografiile cu colegii lui din Coreea. Atunci mi-a spus şi că nu se dă în vânt după poze, pentru că are ”nişte probleme” şi nu îi place cum arată în ele.

”Când mă apuc de ceva, merg până la capăt”

Puţini oameni au abilităţile lui Viorel, iar famecul lui constă tocmai în faptul că nu e conştient de cât de bun e în ceea ce fa