Cinematografia românească postdecembristă s-a confruntat cu o serioasă şi constantă problemă în materie de public. S-a perpetuat şi accentuat ideea că filmul românesc al Noului Val nu va avea niciodată succes de box-office, că este fie prea minimalist, fie prea eclectic. Cadrele lungi erau de nedigerat, iar bucătăriile (locaţii nelipsite) – scânteia care putea declanşa oricând războiul publicului împotriva cinematografiei româneşti. Un val de animozitate pe care cu greu îl poţi deconstrui. Ajunsesem în punctul în care filmele româneşti erau făcute exclusiv pentru festival. Altă destinaţie, scop şi principiu de viaţă păreau să nu aibă. În ochii publicului, desigur. În zadar începuse să se contureze un alt gen de cinema. Bună! Ce faci? (2010) al lui Alex Maftei era din start o gură de aer în peisajul cinematografiei naţionale, o comedie cu suficient potenţial de public. Cifrele oficiale spun că, în final, doar 9.936 de oameni l-au văzut. S-a comentat foarte mult şi suficient de elaborat pe seama faptului că succesul detaşat al producţiei Garcea şi oltenii (2002, regia Sam Irvin) spune foarte multe despre calitatea şi gustul publicului – peste 34.000 de spectatori în primul weekend şi peste 230.000 la finalul distribuţiei în cinema. Dar uităm ce s-a întâmplat de fapt înainte de anii 2000, atunci când, e drept, existau mult mai multe cinematografe în orăşelele de provincie, iar distribuţia ca la carte a unui film număra cel puţin 100 de copii. A doua cădere a Constantinopolului (1994) a fost văzut de peste 1.300.000 de spectatori. În 2013, un film românesc poate ajunge să fie distribuit în 40 de copii. Poate e greu digerabil să analizezi o serie de cifre în condiţiile în care maşinăria marketingului american este extrem de prezentă, publicul interacţionează insuficient sau mai deloc cu premierele româneşti. Titanic a avut peste 1.200.000 de spectatori, iar Avata