De-a lungul cîtorva stagii academice pe care le-am făcut, în ultimii 20 de ani, la diverse instituţii de învăţămînt superior din Regatul Unit, am întîlnit personaje extrem de interesante, demne de fixat, cîndva, într-o galerie a figurilor memorabile. M-am aflat, la un moment dat, pentru ceva timp, şi la universitatea puternic industrializatului, dar neobişnuit de ploiosului oraş Sheffield. Greu de surprins în puţine cuvinte atmosfera de club britanic exclusivist a Departamentului de Literatură Engleză de acolo, atmosferă aureolată, suplimentar, de prestigiul şefiei, în anii ’70, a celebrului „cambridgian“ William Empson, cel cu nu mai puţin faimoasa carte Seven Types of Ambiguity/Şapte tipuri de ambiguitate. Poate că ar fi de ajuns să precizez, ca argument de susţinere, faptul că nu am îndrăznit să apar „la lucru“, în nici o dimineaţă a şederii mele acolo, fără a-mi verifica dunga impecabilă a pantalonilor, linia dreaptă a cravatei sau albul ireproşabil al gulerului cămăşii – lucruri care, în America, prin contrast, ca Fulbrighter, îmi erau mereu mai curînd străine (în plus, acasă, adică în mediul nostru mioritic eterogen, où tout est pris à la légère, trebuie să recunosc că ele fac parte dintr-o recuzită necondiţionat opţională). În pauzele dintre cursuri, shakespearologii, medieviştii, victorianiştii şi poeticienii îşi sorbeau elegant ceaiul, discutînd despre ultimele publicaţii de specialitate ori despre articolele proaspăt apărute în TLS. Politeţea omniprezentă era covîrşitoare şi, tocmai de aceea, reconfortantă. Îmi atrăsese atenţia un tînăr profesor irlandez (cînd mi-a fost prezentat, s-a accentuat subtil – am avut impresia – identitatea lui etnică!), profesor care, cu doctorat la Cambridge (la fel precum majoritatea titularilor de la universitatea în discuţie) şi soţie englezoaică (amănunt de luat în seamă: amicii cu experienţă semnificativă de viaţă în A