Două poveşti simple despre cum mai găsesc ziariştii resurse să facă bine în jurul lor. În cazul de faţă, să ajute animale rămase singure pe lume şi aflate în vizorul hingherilor...

Naşul TV are doar un an şi ceva de viaţă şi se luptă să supravieţuiască departe de păpuşarii politici, indiferent că vorbim de putere sau de opoziţie. O face cu multe greutăţi. Fiecare zi în care poţi ridica obloanele e o victorie, spun comercianţii din lumea normală, acolo unde competiţia nu e intoxicată de viruşi administrativi sau birocratici, de controale, inspecţii sau tot felul de alte agresiuni la adresa celui se luptă pentru supravieţuire în afaceri. La fel se poate spune şi despre cei de la Naşul, fiecare zi de emisie e o zi câştigată. Nimeni nu le dădea prea multe şanse, dar iată că au supravieţuit. Ba chiar au intrat în lista must-carry şi speră la un an mai bun în care să-şi consolideze poziţia.  Naşul TV a fost cea mai inimoasă televiziune faţă de România care a ieşit în stradă. A relatat pe larg şi pătimaş despre Roşia Montană şi Pungeşti, a apărat dreptul oamenilor de protesta liber, a ţinut piept operaţiunilor miliţieneşti ale unui stat tot mai agresiv, a fost de partea omului simplu, fără interes politic. Uneori, au fost chiar singuri, căci televiziunile puterii au ales să închidă ochii şi să manipuleze realitatea, aşa cum făcea TVR în decembrie ’89 sau în anii ’90. Dar destinul acesta zbuciumat al tinerei televiziuni n-ar fi fost posibil fără un corp de angajaţi de mare caracter. Au trecut de câteva ori prin dificultăţi financiare, dar nu s-au predat, n-au ieşit în stradă, n-au făcut grevă şi nici n-au părăsit postul TV. Au strâns din dinţi şi au mers mai departe. Ba chiar şi-au permis şi mici gesturi de caritate sau acte sufleteşti pe care nu puţini nu le-ar fi lăsat deoparte din cauza apăsărilor cotidiene. Frumuşica, ultima “achiziţie” de suflet în familia Lilianei