O formulă populară care trezeşte uneori nedumerire, prin orientarea evaluativă aparent contradictorie a termenilor componenţi, e pustiu de bine; mai mulţi vorbitori contemporani ezită în a-i atribui un sens mai curînd negativ sau mai curînd pozitiv. Asocierea e desigur expresivă, iar efectul ei s-a amplificat prin opacizare, pentru că tiparul care a produs-o şi-a pierdut între timp productivitatea. Pustiu (cu sensul „deşert“) e un vechi împrumut slav, atestat încă din cele mai vechi texte româneşti (şi în forma de feminin, pustie). Azi substantivul şi adjectivul pustiu-pustie sînt folosite mai rar, dar au o conotaţie poetică stabilă, pe care le-o conferă chiar vechimea lor (în acelaşi timp, substantivul sinonim deşert s-a specializat, în ipostaza denumirii geografice, ca termen cu sens neutru şi denotativ, iar adjectivul deşert e rar şi arhaizant). Expresia pustiu de bine intră într-o serie în care pustiu sau pustie funcţionează ca o marcă subiectivă cu sens primar negativ, echivalentă cu afurisit, blestemat etc. Dicţionarul limbii române (DLR, Litera P) înregistrează numeroase exemple ale construcţiei, de la Anton Pann („o pustie de sete“) la Creangă („ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură!“), Caragiale („Vezi ce face pustia de dragoste, vere?...“) şi la autori de mai tîrziu. În alte construcţii, în imprecaţii, pustia e, în mod şi mai evident, echivalentul negativităţii maxime, al forţei sau al locului demonic: bată-l pustia! (atestat la Alecsandri, Creangă etc.), ducă-se pe pustii, las-o pustiilor, mînca-i-ar casa pustia (Eminescu) etc. Al. Graur a sugerat, în 1938 (într-o notă etimologică din Bulletin linguistique, VI), că această utilizare a termenului pustiu ar fi calchiată din greacă, unde cuvîntul corespunzător lui pustiu (erimos) apare în imprecaţii similare. În Lexiconul de la Buda (1825) şi în Glosarul care însoţeşte dicţionarul academic al lui