Gustul pentru documentare este la fel ca acela pentru lectură. Se cultivă şi te poate schimba ca om. Ar trebui să vedem filme documentare pentru că, în esenţă, ne fac mai curioşi şi mai receptivi la lumea din jur. Nu factual, nu mai ahtiaţi după informaţie. Ci mai empatici şi mai deschişi. Mai dispuşi să înţelegem oameni şi mai puţin ataşaţi de ideile preconcepute.

Documentarele sînt foarte bine primite în vestul şi nordul Europei. Televiziunile le alocă sloturi întregi, la ore cu audienţă largă, şi oamenii merg în număr mare la festivaluri. Dar în restul Europei nu este la fel. Marele public nu e interesat să plătească pentru un gen de film considerat underground, şi multe documentare valoroase trec prin festivaluri şi atît. Fondurile de promovare sînt puţine şi în general se crede că filmul documentar nu e profitabil. Posturi ca Discovery Channel plătesc extrem de puţin pentru un film independent. Cele care ajung şi rămîn pe piaţă sînt filme spectaculoase vizual, despre natură, blockbustere de genul filmelor lui Michael Moore şi cîteva filme bune, care au parte de promovare puţină şi rămîn în mare necunoscute, doar pentru cîţiva iniţiaţi.

Deşi în România există cîteva festivaluri de documentare (Astra, One World), ele sînt – şi din păcate rămîn – un sector de nişă, prea puţin explorat şi promovat. Şi asta e o mare pierdere. Iubesc documentarele şi nu cred că sînt adresate unei elite sau unei anume nişe de audienţă. Documentarele sînt pentru toată lumea.

Ideile preconcepute ţin publicul departe de ele. Cel mai des se crede că sînt plictisitoare. Dar cine le crede astfel e limpede că nu a văzut niciodată un documentar care să facă dreptate genului. După ani de zile de Teleenciclopedia şi Discovery Channel – le-aş numi „tabloide ale genului“ – şi totodată fără alte opţiuni, nu e de mirare că imaginea unui documentar este a unui mix de chipuri ale