Conceptul „revoluționar de profesie” l-a răsădit Lenin. „Marele dascăl” scria în „Ce-i de făcut?” (1902) că în sarcina „revoluționarilor de profesie” se află înainte de toate „educarea revoluționară a maselor”. Exact ceea ce își propun, la noi, recent apăruții „protestatari de profesie”, a căror conduită urmează suspect de evident leninistul „îndreptar de viață și muncă” al revoluționarilor de profesie, ba chiar, organizatoric, și „Catehismul lui Neciaev” (1869). Și Ceaușescu folosea sintagma „revoluționar de profesie”, în care vedea, ca și Lenin, o castă „de membri anonimi ai dictaturii colective” menită să catalizeze și să dirijeze energiile maselor, dar nu anarhico-distructiv, ci doar pentru înfăptuirea „prefacerilor revoluționare” din Programul PCR.
Pe noii autointitulați „protestatari profesioniști” îi întâlnim mereu, înarmați cu nedespărțita portavoce și instalați în fruntea oricărei manifestații de protest, fie că-i vorba de Roșia Montană, de eutanasierea câinilor vagabonzi, de amendarea Guvernului ori de gazele de șist, ba-i aflăm participând și la protestele din alte țări, chiar dacă subiectul contestării n-are nici o atingere cu realitățile românești. Claudiu Crăciun (nu un revoltat oarecare extras din infinitul străzii, ci ditamai lectorul universitar la Facultatea de Ştiințe Politice!) își definește astfel „obiectul muncii”: „să îndrepte furia mulțimii către întreaga clasă politică”. Ceea ce n-ar fi chiar de tot rău, dacă s-ar preciza ce se va pune în loc. Deocamdată, lozinca este „jos!” – ce va urma, se va vedea.
Un alt profesionist al protestelor, Alex. Alexe, încearcă o timidă proiecție vizionară, propunând „o societate rezonabilă, bazată pe respect și echitate”. Cui nu i-ar place? Numai că astfel de viziuni idilic-utopice au populat și populează, direct ori sugerat, mai toate doctrinele și programele politice, de la creștinism până la m
