În mod normal, retrospectivă e când te uiţi cu gândul şi cu altele la ce-ai lăsat în urmă, iar perspectivă e ce ţi se aşterne în faţa ochilor şi-a presimţirilor către ce te aşteaptă, de cele mai multe ori la cotitură.

Asta, repet, în mod normal, când mărimile se comportă firesc şi evenimentele se desfăşoară oblu, cum se laudă unii şi alţii că s-ar întâmpla pe ici şi pe colo. Pe la noi, de când firescul e anapoda şi directul o dă cotită, e posibil orice şi merge oricum. Că de-aia avem noi progresarea de-a-ndoaselea şi ascensiunea coborâtoare cu care ne mândrim.

Aşadar, să privim îndărăt, ca să dibuim cam ce ne-ar putea aştepta mai încolo. Şi-au mai sucit gâturile în acest sens destui alţii, nu suntem noi primii şi nici cei mai cei. Întâiul care îmi vine în minte este înţeleptul acela cu amintiri despre viitor, dar vocea mea interioară patrioată strigă la mine şi mă pune la punct, sus-citatul nu suscită nici pe departe efervescenţa intelectuală şi admiraţia nemărginită stârnite de neaoşul nostru profund, care a emis-o pe-aceea adâncă de nu-i zăreşti capacul, „ce-a fost am văzut, ce-o fi om vedea”. Făcută praf, la rândul ei, de clasica, inegalabila, originala de nu se mai poate şi înscrisa cu litere de aur pe frontispiciul eternităţii, „iarna nu-i ca vara”, conform căreia taci şi-nghite, ca să nu-ţi plouă din cerul gurii.

Aşa cum degeaba ştim dacă nu ne mai pasă, cu ce-a fost se îndeletniceau cronicarii (care umplu istoria literaturii din timpurile vechi, însă nu atât de consistent cum reuşesc imitatorii lor cu coşurile de hârtii din redacţiile contemporane), iar cu ce va fi se ocupă prezicătorii, de la Mama Omida la Institutul Meteorologic, fără a neglija proiectele de buget, proiectate – fireşte! – pe întuneric şi cu dese ruperi ale filmului. Şi nici prognozele de zdravănă creştere economică negativă, elaborate cu competenţă de absolvenţii insol