Anul care a trecut a reuşit, în ciuda aparenţelor, să confirme pe deplin toate virtuţile şi toate defectele societăţii româneşti.

La finele acestui an suntem din nou îndemnaţi să spunem că societatea românească duce lipsă de talente politice. Nu e vorba de oameni cu darul vorbirii în public, de fermecători demagogi, ci de oameni capabili să gândească, în deplină uitare de sine, la formele cele mai bune ale organizării politice.

În România există din păcate doar două forme de excelenţă. Există mai întâi combatanţii duri şi vicleni, care transformă politica într-o arenă brutală cu lovituri sub centură şi declaraţii belicoase, iar apoi sunt elitele reflexive care excelează exclusiv în critica de moravuri. Subiectul cel mai prizat sunt oamenii cu înfăţişările lor, cu defectele de caracter, cu laşităţile, trădările, vanităţile lor, într-o amplă cronică mondenă scrisă în toate registrelele de la cele joase la cele culte. De la ”lovitura dură” primită de o vedetă în ajun de Crăciun la dezvăluri ”înalte” despre caracterul urât al unui ministru, se întinde întreaga paletă de comentarii asupra vieţii publice care nu lasă loc la nicio discuţie despre politică. Şi pe bună dreptate, căci politica e plicticoasă şi nu interesează pe nimeni. Pe oameni îi intersează intriga din spatele scenei, dezvăluirea, ”povestea”, adevărul epic ca să spunem aşa, şi nu abstracţiunile.

Toate acestea sunt fireşti, dar ele nu ar trebui să epuizeze realul. Dacă o societate nu mai are ochi pentru altceva decât pentru adevărul epic, pentru poveştile care par să explice ce se petrece ”cu adevărat”, ea riscă să se lase în voia unor forţe discreţionare sau să plutească în derivă, la voia întâmplării.

Am mai arătat cu altă ocazie că în România critică politică fac doar intelectualii de stânga cu audienţă redusă, căci nu au priză la majorităţile conserv