Marea calitate omologată a anilor este că ei se scurg de la sine, fără nicio intervenţie din partea guvernului ori a altor organisme dezinteresate şi chiar fără aviz că sunt constituţionali şi pot trece. Şi-au căpătat acest privilegiu întrucât s-au născut foarte, foarte bătrâni şi au început să scadă în etate nimeni nu ştie sigur de când, după care au purces să crească în vârste nimeni nu ştie precis până când. Între aceste două destul de vagi puncte certe de reper, contemporanul care expiră, 2000 + 13, a avut locul său bine stabilit şi exact conturat, străduindu-se – cu relele şi cât de cât bunele sale – să nu îşi contrazică emblema personală, consacrată ca a ghinionului. Iar noi, mărunţeii, care cu mileniile nu ne punem mintea, cu veacurile nu ne încercăm puterile, nu ne-am lăsat doborâţi de ce-are scursul în coadă (că mă ajunge superstiţia dacă repet) şi l-am înfruntat cu vitejie, mulţumită răilor şi mai puţin bunilor noştri, alegeţi dumneavoastră la cine mă refer, că aveţi de unde.

Asta nu înseamnă că, dacă a trecut, n-a lăsat urme, ca să nu zic cicatrice. Nici nu se putea altfel, el provine din etern, care a izvodit absolutul, nu din stirpea bicisnică şi total relativă a acelor demnitari felurit consumaţi (ba de la sine, ba pe la tribunal), care – în afara şterpeliturilor – nu şi-au marcat în niciun alt fel temporalitatea sezonieră. El şi-a onorat blazonul, adică pe l3, cu semnele potrivite, cele ale norocului spart în fund. Nu pe feţe (alea sunt riduri) şi nu în bugete (alea sunt găuri), ci pe spinările noastre, ca să pricepem cum stăm cu drepturile cetăţeanului la luatul pe cocoaşă, precum şi peste biete speranţele noastre, ca să simţim cum frige grija pentru acelaşi neînsemnat când se înfierbântă ea în focul luptelor dintre chezaşii fericirii generale pentru fericirea particulară.

Cum-necum, s-a dus. A intrat la arhivă. Se îndepărtează puţin