Luat cu treburi, am aflat cu întîrziere despre demisia dlui Daniel Barbu din funcţia de ministru al Culturii. Înţeleg că a demisionat pentru că a zis ceva cu totul nepotrivit – a echivalat banii din programul naţional anti-SIDA cu bugetul unui festival de teatru, sau ceva de genul acesta. Pe mine nu m-a mirat: acum mai puţin de un an, dl Barbu comensura bugetul Festivalului Enescu în kilometri de autostradă, la costul Şova – Fenechiu – Dragnea, stîrnind şi atunci enervarea multor oameni de cultură. Comparaţiile neghioabe par a fi specialitatea dlui Barbu. Adaug imediat că, şi pentru mine, şi pentru cei care îl cunosc mai bine şi de mai multă vreme, ministeriatul dlui Barbu a fost o surpriză amară. Dl Barbu este un om foarte instruit, intelectualmente perfect echipat pentru postul suprem în administrarea culturii ţării. Eu însumi am păstrat mereu impresia unui om fin, cu gust rafinat, franţuzit şi intelectualizat. De asemenea, foşti studenţi de-ai săi şi-l amintesc drept un profesor bun, de la care chiar aveau ce învăţa. Un fost profesor al său şi-l aminteşte ca pe un student excelent, inteligent, serios şi cam mistic (la tinereţe, nu strică un asemenea episod). E drept că amintirea acestui fost profesor al său este cumva contrariată de un episod ulterior pe care, poate, îl va povesti cîndva chiar deţinătorul amintirii, eu mă mărginesc doar să vă dau datele esenţiale: imediat după Revoluţie, dl Barbu a fost numit de profesorul respectiv într-o anumită funcţie şi, la foarte puţin timp după aceea, profesorul s-a trezit reclamat de dl Barbu şefului său, pe motiv că e cam neocomunist şi trebuie îndepărtat. În fine, scăpări de caracter avem toţi, aşa că cele (cam multe!) citate de gura tîrgului în pasivul moral al dlui Barbu nu trebuie să ne răstoarne, cu totul, părerea despre domnia-sa.

DE ACELASI AUTOR Gînd de Crăciun Semn rău! De ce îmi place Burke – trei ide