• Victor Ieronim Stoichiţă, Efectul Sherlock Holmes: Trei intrigi cinematografice, traducere din franceză de Mona Antohi, Humanitas, 2013.

În Efectul Sherlock Holmes: Trei intrigi cinematografice, istoricul de artă Victor Ieronim Stoichiţă propune două studii pe filme de Hitchcock (Fereastra din spate şi Femeia dispărută) şi unul pe un film de Antonioni (Blow-Up) – doar vreo 120 de pagini în total, însă deschizătoare de ochi atît pentru privitorii proaspăt ajunşi la aceste filme, cît şi pentru specialiştii care le cunosc intim (cu tot cu literatura critică despre ele). În deschiderea eseului despre Rear Window (1954), Stoichiţă admite că „ne putem întreba dacă o nouă lectură este oportună şi posibilă“ în cazul unui asemenea film, „comentat atît de frecvent de specialişti“: analiza pe care Stoichiţă o declară categoric „cea mai bună şi completă“ de pînă acum este aceea a lui Steven Sharff din cartea The Art of Looking in Hitchcock’s Rear Window (1997), pe care eu încă n-am citit-o, preferatele mele fiind analiza naratologică a lui David Bordwell (menţionată şi de Stoichiţă) din Narration in the Fiction Film (1985), studiul din 1988 (din volumul Acting in the Cinema) al lui James Naremore despre diversele tradiţii de actorie pe care le combină Rear Window, şi definitiva citire dată filmului, de către Robert Stam şi Roberta Pearson (în 1982), ca alegorie a cinefiliei şi critică a voyeurismului ei inerent. Abilitatea lui Stoichiţă de a spune lucruri noi provine din faptul că – ignorînd declaraţiile lui Hitch cum că nu l-ar interesa decît cinema-ul „pur“, dar respectîndu-i larga cultură vizuală (în special în domeniul picturii) – el abordează arta cinematografică hitchcockiană ca „parte integrantă a istoriei artei, chiar a artei privirii“. Apartamentele-cutiuţe pe care le spionează, de la fereastra sa, eroul hitchcockian – totodată fotograf, detectiv şi voyeur