Credeam că „Marfa şi banii“, „Moartea domnului Lăzărescu“, „Poziţia copilului“ şi alte filme de acelaşi gen reprezintă, în felul lor, nişte culmi ale realismului românesc postcomunist; un fel de reciclări „cu materialul clientului“ ale neorealismului postbelic din cinematografia italiană. Or fi fiind, din punct de vedere artistic, aşa ceva.

Dar, recent, televiziunile au transmis un scurtmetraj filmat dintr-un unghi unic care, în preferinţele mele, a depăşit succesele de până