Vor dispărea în neguri, statuile mele
Și vor cădea stelare ploi, sublime,
Va mai rămâne un ochi sau poate o gură
Discret, să povestească despre mine.
Piatra neclintită va mai tăcea o clipă
Luptându-se cu ploaia, mușchii și cu vântul,
Oprind un timp uitarea să se-aștearnă
Și să-mi acopere pe veci, veșmântul.
Dar, semnul existenței, înțepenit în sol
Va fi mereu pedeapsa cuvintelor uitate,
Căci, mori de timp vor măcina de