***
Vai, trup al meu, ce şubrezi ne sunt anii!
Cum trec, nici nu se uită înapoi,
Parcă-s bostani rămaşi după cules
Într-un hotar, târziu, când cade bruma.
De la un timp, nici nu mai pot să-i
număr;
Încep, dar iute mi-i alungă somnul
Şi-n locul lor mai bate numai gândul,
Ca un pendul rămas din alte vremuri;
Apoi şi el va fi să se oprească,
Eternizând, solemn, în întuneric…
***
Şi tot mai mult, cu-o pânză-n
destrămare